Luni noaptea, am visat că România e normală. Şi că ieri, pe 24 Ianuarie, aş fi dat nas în nas cu Domnul Cuza pe stradă, printre troienele imaculate ale unei ierni virtuale, cam în dreptul unde a fost l’Indépendance Roumaine.
Voind să facă vreo câţiva paşi pe jos, trăsese la o parte procoviţa de lână de pe picioare şi îi strigase surugiului să oprească sania cu cei doi murgi focoşi. Apoi, îi dăduse liber să meargă singur acasă, mai departe. Şi coborâse direct printre nămeţii acelei ierni de poveste.
Era luni dimineaţă (aşa a picat 24 ianuarie 1859) şi miam închipuit că el îşi venea în fire după o noapte încâlcită, o noapte grea (phiii! îmi adusei aminte: „Ce noapte groasă, ce noapte grea / A bătut în fundul lumii cineva…” – scrie Arghezi mai târziu, în 1927, într-o poezie extraordinară, despre însă cu totul altceva!). Era dimineaţa de după noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, când fruntaşii Partidei Naţionale au hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei. O noapte cum numai hoţomana de istorie mai meremetiseşte ea câteodată, spre a face să se iţească în calendarul lumii şi al oamenilor providenţiali.
Şi undeva, aici, cam la jumătatea drumului dintre casa boierească de pe Podul Mogoşoaiei, unde era găzduit (realitatea istorică este că el a sosit la Bucureşti pe 11 februarie, însă ficţiunea onirică e puţin deplasată, puteţi să confirmaţi!) şi Bucureştiul Vechi, unde, în noaptea de dinainte, fusese citită cu vocea gâtuită de emoţie declaraţia Unirii Pricipatelor, la Hotelul Concordia, de pe strada Smârdan 39 (azi aflat în ruină cât se poate de normală, clădirea fiind administrată de firma Ro Naturstein SRL!!!!), mai că îmi venea să mă prind cu el în „Hora Unirii” (versuri: Vasile Alecsandri, Muzica: Alexandru Flechtenmacher). O horă mare, încinsă peste timp, peste secole, peste ocârmuiri, peste prejudecăţi şi…peste munţi şi peste văi şi peste şesuri... Dar mi-a fost ruşine.
Ne puteți urmări și pe Google News
Mi-a fost ruşine că Domnul Alexandru Ioan Cuza, Întemeietorul, cel care, în 1862, a înviat Principatele Unite şi le-a numit România, făcând din Bucureşti capitala noului stat, va fi obligat să dea ochi – c-aşa-i la horă, te prinzi în ea, dar nu se ştie lângă cine te nimereşti – cu ipochimenii ieşiţi din cel mai sinistru blestem care loveşte ţara. Adevăraţii ei duşmani. Cu alde (nomina odiosa), Tăriceanu, Dragnea, Ponta, Grindeanu, Nicolicea, Iordache, Nicolae, Firea etc., ba, dacă-i dă voie soţul, poate şi cu madam Sevil. Şi, bineînţeles, nu în ultimul rând, căci sinergia faptelor ne obligă, chiar dacă trăim un vis urât, cu Ion Iliescu. Fostul său coleg de şcoală primară.
Şi m-am trezit…. În Piaţa Victoriei!
Recomandările noastre
