Acoperit de sângele masacrelor de la Berlin și Istanbul și de pocnetele artificiilor de Sărbători a trecut neobservat un eveniment crucial, derulat în cinci părți.

Episodul I – 26 decembrie. Ministerul Apărării din Turcia solicită imperativ Statelor Unite sprijin aerian pentru trupele sale care asediază de luni bune orașul sirian Al-Bab, ocupat de ISIS, și critică sever lipsa de cooperare a Washingtonului.

Episodul II – 27 decembrie.

Președintele turc Erdogan lansează un atac brutal și surprinzător la adresa Statelor Unite: „Ne acuzau pe noi că susținem ISIS. Acum ei susțin grupări teroriste, inclusiv ISIS, YPG și PYD (ultimele două, miliții kurde siriene – n.m.). Este foarte clar. Avem dovezi irefutabile, cu imagini, fotografii și video.” Episodul III – Noaptea de 28 spre 29 decembrie. Agenția turcă Dogan anunță că aviația Rusiei a bombardat ținte ISIS în Al-Bab.

Episodul IV – 29 decembrie. Vladimir Putin anunță că Rusia și Turcia au reușit să impună ÎMPREUNĂ un acord de încetare a focului pe întreg teritoriul Siriei (cu excepția operațiunilor împotriva grupărilor teroriste).

Concomitent, Erdogan reia acuzațiile la adresa Statelor Unite: „Suntem aliatul vostru NATO. Cum Dumnezeu puteți sprijini organizații teroriste și nu pe noi? Sunt organizațiile teroriste aliații NATO? Aceasta este inacceptabil!” Episodul V – 30 decembrie. Aviațiile rusă și turcă își COORDONEAZĂ acțiunile într-un nou bombardament la Al-Bab.

Al-Bab (care înseamnă „Poartă” în arabă) este un oraș-cheie situat în nordul Siriei, pe drumul care leagă Alep de fieful ISIS, Raqqa. De la sfârșitul lui august, când au invadat Siria, în așanumita operațiune „Scutul Eufratului”, trupele turce se chinuie în van să învingă garnizoana ISIS care controlează Al- Bab. Pierderile Turciei din aceste câteva luni le depășesc pe cele cumulate ale Statelor Unite și Rusiei, deși implicarea acestora în Siria este mult mai veche.

Turcia nu este singura forță care râvnește să ocupe Al-Bab. Kurzii din YPG și PYD vor să-și facă din mica localitate un bastion strategic de la care să pornească ofensiva finală, menită să unifice toate teritoriile pe care le controlează în mult-visatul Kurdistan. Dar un stat kurd este cel mai cumplit coșmar al Ankarei. Acesta s-ar învecina cu sudul Turciei, locuit în majoritate de kurzi, pentru care nu există dorință mai arzătoare decât să se rupă de tutela turcă și să se unească cu frații lor. De aceea, marea miză a Turciei la Al- Bab nu este înfrâgerea ISIS, ci împiedicarea kurzilor de a ocupa orașul înaintea sa. Controlând „Poarta”, Erdogan și-ar putea pune în practică ideea creării unei zone tampon în nordul Siriei, care să împiedice marea joncțiune a kurzilor. Din 24 august, când trupele Turciei au trecut granița în Siria și până pe 27 decembrie, Erdogan a încercat toate metodele (și șantajele) pentru a-i determina pe americani să-i lase pe kurzi din brațe și să-l sprijine pe el. În stilul său caracteristic, în locul unei opțiuni tranșante, administrația Obama a scăldat- o. Avioanele americane au continuat să bâzâie ineficient prin zonă, împiedicându- le și pe cele turce să opereze.

Putin a așteptat răbdător la cotitură. Asasinarea ambasadorului Karlov, pe 19 decembrie, de către un membru al forțelor speciale ale lui Erdogan i-a venit mănușă liderului rus. Perspectiva unei noi răciri cu Moscova, în condițiile în care relațiile cu Washingtonul erau deja călâi, l-a determinat pe Erdogan să facă în sfârșit alegerea pe care liderul de la Kremlin o aștepta de luni de zile. S-a rupt de Washington. După ce Obama a compromis grav șansele Americii de a mai juca un rol important în Siria. Putin a oferit mai mult decât putea oferi Trump

Faptul că Erdogan nu a așteptat instalarea noii administrații pentru a lansa acuzațiile despre „colaborarea cu teroriștii”, faptul că „Sultanul” nu a mai încercat un joc la două capete, arată că ruptura alianței cu America și întoarcerea spre Rusia este una extrem de serioasă, iar oferta Moscovei de nerefuzat. Nu este greu de ghicit că la viitoarea conferință de pace de la Astana, din 15 ianuarie, organizată sub patronajul Moscovei și Ankarei, care va stabili viitorul Siriei fără participarea Occidentului, Putin i-a promis lui Erdogan că îi va realiza, într-un fel sau altul, visul unei zone tampon pentru a zădărnici planurile de unire ale kurzilor. Nu este exclus chiar ca la Astana să i se facă lui Erdogan și hatârul de a decide că milițiile kurde (măcar cele mai „rebele”, ca YPG), să fie declarate „teroriste”, ceea ce ar permite continuarea operațiunilor militare pentru lichidarea lor.

Decizia lui Erdogan, autocratul șef al celei de-a doua mari puteri a NATO, de a opta pentru „cealaltă tabără”, în mod deschis și clar („Sunt organizațiile teroriste aliații NATO? Aceasta este inacceptabil!”), reprezintă un eveniment de o importanță planetară. Cu atât mai mult cu cât opțiunea tăioasă a Turciei s-a făcut în legătură cu cel mai mare focar de conflict existent acum pe Pământ - Orientul Mijlociu – ale cărui evoluții vor determina viitoarele echilibre geo-strategice. Vor influența retrasarea sferelor de influență, operațiune care se va face în mod sigur după instalarea lui Donald Trump.

Sigur că, de drept, e foarte probabil că ruptura nu se va oficializa. Turcia va rămâne, pe hârtie, membră a Alianței Nord-Atlantice. Sigur, că, o colaborare de formă, va continua, cu simpozioane, conferințe și chiar manevre militare în zone neutre.

De fapt, însă, NATO tocmai a rămas șchioapă pe flancul estic.

La București, vestea că cei doi mari dușmani istorici ai României s-au aliat, sfidând granițele și logica veche a NATO, ar fi trebuit să le blocheze în gât sarmaua lui Iohannis și Dragnea. Să convoace o ședință de criză. Să instaleze un guvern de forță majoră. În schimb, ne-am procopsit cu un Leș la Apărare