În loc ca eu și Andrei Pleșu să schimbăm rețete de slăbit sau să ne întâlnim la ședințele asociației „Obezii anonimi”, am ajuns, iată, să ne contrazicem în public pe tema lui Eminescu. Ale bătrâneții valuri... În ziarul Adevărul din 14 februarie 2017, Andrei Pleșu îl admonestează pe realizatorul unui talk-show de la Realitatea TV, poetul și publicistul Octavian Hoandră, pentru că s-a declarat entuziasmat de o afirmație a mea:

...„Și nu vă mai repeziți să-i spuneți dlui Alex. Ștefănescu (altfel băiat simpatic), după ce a declarat că nemții n-au un poet de talia lui Eminescu: «Vă iubesc! » Tocmai spusese o gogomănie!”

Mă flatează calificarea „băiat simpatic”. Printr-o coincidență, și eu îl consider pe Andrei Pleșu „băiat simpatic” (deși, într-un articol de ziar, aș fi folosit o sintagmă mai elegantă, cum ar fi „domn simpatic”). Până la urmă, oricum, reiese că eu și Andrei Pleșu suntem doi băieți simpatici. Până aici e în regulă. Ceea ce urmează însă nu e deloc în regulă. Ca să-și creeze ocazia de a scrie cu voluptate cuvântul „gogomănie”, Andrei Pleșu scoate din context și reformulează ceea ce am spus eu în legătură cu Eminescu.

Mai exact, eu am relatat întâi ce spune un istoric la modă, Lucian Boia, despre Eminescu: că este un poet minor, epigon al poeților romanticilor germani, că i-a cucerit pe români exclusiv prin muzicalitatea versurilor lui și că de aceea, tradus în altă limbă, devine nerelevant. De-a lungul anilor l-am contrazis în repetate rânduri pe Lucian Boia, iar el, dându-și seama, probabil, că s-a pronunțat prea tranșant în probleme pe care nu le înțelege, și-a mai temperat desconsiderarea față de Eminescu. Dar chiar și așa concluzia sa este pe nedrept minimalizatoare și dovedește incompetență:

„Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă și discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde și nu este de mirare că Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent”.

Un mare istoric de azi, Ioan Aurel Pop, rectorul Universității din Cluj, a scris o carte întreagă pentru a demonta aberațiile lui Lucian Boia: că românii nu au drepturi istorice asupra Transilvaniei, că aproape tot ce s-a realizat mai valoros la noi înainte de război este opera străinilor, că românii au românizat România și nu ungurii i-au maghiarizat cu forța pe români etc. Știu, din cultura mea generală, că aceste mistificări (prezentate în mod pervers de Lucian Boia ca demistificări) nu pot fi susținute cu argumente științifice. Nu m-aș erija însă în istoric, fiindcă nu aceasta este profesia mea. Dar, când vine vorba despre Eminescu, în calitatea mea de critic literar, am obligația morală să intervin.

Am recitit în ultimii ani, vers cu vers, poezia lui Eminescu.M-a surprins încă o dată frumusețea ei. Nu este vorba, nici pe de parte de o muzicalitate exterioară, ci de o muzică a ideilor, traductibilă – este adevărat, cu mare efort – în oricare limbă a pământului.

În discuția mea cu Octavian Hoandră am spus, cu umor, în replică la ideea de un teribilism ieftin a lui Lucian Boia că Eminescu ar fi un imitator al poeților romantici germani: „ar vrea ei, germanii, să aibă un poet ca Eminescu”.

Andrei Pleșu trece sub tăcere evaluarea făcută de Lucian Boia, care este cu adevărat o gogomănie, și reformulează, tendențios, ceea ce am spus eu. Cu alte cuvinte, minte grațios.

La fel de nedrept este cu Octavian Hoandră (poet remarcabil, autor până în prezent a șase cărți) reproșându-i patriotismul declarat la scenă deschisă. Vrem fapte, nu vorbe, aceasta este regula pe care încearcă să o instituie Andrei Pleșu. Regulă simplistă, repede aplaudată de un public neatent. În lumea culturii însă fapte sunt și vorbele. Andrei Pleșu însuși, de-a lungul vieții, nu a pictat tablouri, ci le-a comentat. Eminescu nu a creat o lume, ca Demiurgos, ci a reprezentat-o și transfigurat-o cu ajutorul cuvintelor pe cea existentă.

Cu o brutalitate inimaginabilă, Andrei Pleșu îl pune la stâlpul infamiei pe realizatorul TV: „Domnule Hoandră, până să deveniți o trompetă a românismului [...], luați o pauză de gândire: faceți bilanțul lucrurilor mărețe pe care le lăsați moștenire românilor, evaluațivă performanțele.”

Se pune însă întrebarea dacă nu cumva și pentru a câștiga dreptul de a stigmatiza pe cineva care propovăduiește patriotismul ar trebui să ai lucruri mărețe de lăsat românilor. Nu-mi dau seama care este opera măreață a lui Andrei Pleșu, deși mă număr printre cei care îl admiră (pentru cunoașterea a numeroase limbi străine, pentru umorul de bună calitate, pentru muzicalitatea vocii lui). Îmi aduc aminte că în urmă cu mulți ani, când nici prin cap nu-mi trecea că va veni o iarnă a învrăjbirii noastre, spuneam despre o carte a lui Andrei Pleșu, cel în care multă lume, începând cu Constantin Noica, își pusese mari speranțe, că este dezamăgitoare prin insignifianță, că reprezintă un ou de bibilică făcut de un struț.

Mă bucur că mi-am făcut cunoscută încă de atunci această opinie, ca să nu creadă cineva că o lansez abia acum, la enervare.