Un public ca un electorat

Un public ca un electorat

În recentul său spectacol cu ”Omul cel bun din Seciuan” de la Bulandra, Andrei Șerban a adus pe scenă, chiar la final, o pancartă pe care scrie ”Nu aplaudați în picioare, vecinul din spate suferă!”. Entuziasmul meu a fost total! Acum cîteva zile, într-un interviu apărut în ”Adevărul”, Andrei Șerban detalia la întrebările lui Horia Ghibuțiu: ”...de cate ori merg în România la teatru, fie că spectacolul e bun sau prost, indiferent, lumea se scoală și aplaudă în picioare. Acest fenomen este dezastruos. De ce? Întrucît, pe de o parte, arată vanitatea de spectator - ,,Mă ridic în picioare ca să vă arăt că am înțeles. EU am înțeles! Sînt ca voi, de-al vostru!".

 Dar dacă spectacolul este o mizerie artistică și o mizerie umană, de ce să se scoale in picioare? Ca să spună ,,sunt la fel de mizerabil și de dobitoc ca voi"? Aici e problema!” Și, mai apoi: ”În cazul în care mergem la teatru ăi vedem mase de oameni care se ridică în picioare și striga ca sacalii ,,Bravo!" pentru un act fără nicio calitate mă face să cred că ne-am pierdut simțul discernămîntului în raport cu calitatea. E jalnic ce se întîmplă. Faptul că am adus în spectacol o pancartă pe care scrie ,,Nu aplaudați în picioare, vecinul din spate suferă!" este ca să educ publicul. Ascultați, oameni buni, avem de-a face cu altceva aici! ”

În general, publicul românesc de teatru, operă, concert clasic ori balet are două trăsături fundamentale: nu e punctual şi aplaudă în picioare, cu ovaţii, întotdeauna. Lipsa de punctualitate dovedeşte (e cazul să explic de ce?) o crasă lipsă de respect faţă de toată lumea. Ceilalţi spectatori, dar şi artiştii sînt evident incomodaţi, dacă nu de-a dreptul deranjaţi, de cei foarte mulţi care afluiesc în sală la minute bune după începerea reprezentaţiei şi îşi caută locurile, folosind diverse surse de iluminat din dotarea personală, cu o evidentă preferinţă pentru lumina verzuie a ecranului telefonului mobil. Mai mereu, pe locul întîrziatului e altcineva aşezat, care va ceda locul doar după cîteva explicaţii. Foşneli, şoapte apăsate, manevrări de fotolii, şiruri întregi de spectatori ridicate în picioare cînd întîrziatul intră pe rînd, dar şi cînd uzurpatorul iese. Politica oricărui mare teatru al lumii este aceea că, după ce cortina s-a ridicat ori după ce dirijorul a ridicat bagheta oricine vine este poftit să aştepte pauza în foaier. La noi însă, dreptul de a te aşeza pare imprescriptibil. Despre carența de punctualitate s-a tot vorbit aici, la Porţile Orientului, însă frenezia cu care se aplaudă orice este o trăsătură mai nouă a publicului nostru şi - cred eu - e semn că ceva grav, mai grav decît lipsa de punctualitate, se petrece cu noi. La finalul oricărei reprezentaţii, independent de calitatea celor petrecute pe scenă, publicul nostru aplaudă în picioare, ovaţionează, mimează frenetic plăcerea estetică maximă, cu larmă şi urale. Am văzut, recent, o producţie teatrală modestă, care merita doar firave aplauze de curtoazie - sala era în delir. La Operă, se strigă "Bravo!" unor bieţi cîntăreţi la limita penibilului, de parcă asistăm, de fiecare dată, la acea seară istorică din 1972 de la "Metropolitan Opera" din New York, cînd tînărul Pavarotti a atins impecabil pe fiecare din cei 9 do din aria lui Tonio, în ”Fiica Regimentului” de Donizetti. Într-o sală oarecare, un biet pianist cîntă acceptabil vreo 30 de minute. Lumea, deloc numeroasă, a țîșnit în picioare și a ovaționat de parcă era Radu Lupu.

Cînd eram mic - îmi amintesc bine -, primele mele experienţe de spectator de operă sau de concert simfonic însemnau şi deprinderea codului aplauzelor. Nu mama, nu tata, ci sala întreagă mă învăţa două lucruri esenţiale pentru orice spectator: cînd se aplaudă şi cum se aplaudă. Regulile deprinse de mine acum cîteva (totuşi, puţine) decenii nu mai valorează acum doi bani. La Ateneu sau la Sala Radio, aplauzele între mişcările concertelor simfonice au devenit tot mai frecvente. La Operă, nu se mai aşteaptă finalul ariei, ci se aplaudă oricînd solistul respiră mai lung şi lumea crede că s-a terminat. Faptul că publicul nostru aplaudă vraişte și d efiecare dată triumfal, mă năuceşte. Adesea, mă jenează chiar.

Ne puteți urmări și pe Google News

Lumea a uitat că aplauzele în picioare sînt rezervate doar marilor succese, iar aplauzele în picioare cu ovaţii se acordă doar momentelor unice. Publicul românesc a devenit un grup de nuntaşi - orice li se serveşte e foarte bine primit în numele unei bune dispoziţii generale. Cum lipsa reperului şi a justei măsuri e un handicap general al lumii româneşti, nu ar trebui să fiu mirat că nu mai există spirit critic şi nici criterii. Merită, totuşi, să explorăm posibilele explicaţii ale entuziasmului fără motiv care cuprinde pe român la finalul oricărei piese de teatru sau oricărei reprezentaţii de operă.

Pe de o parte, sînt deceniile de aplauze frenetice care sună şi acum în urechi celor care, ca mine, le-au trăit. La congrese sau la şedinţe de partid festive, se aplauda oricînd, continuu, mereu în picioare, cu scandări. Se ovaţiona orice platitudine rostită pe podium şi se aplauda, muncitoreşte, fără nici o noimă, de multe ori, de cîte trei ori în timpul aceleiaşi fraze. Ştiu bine că existau aplaudaci la capul rîndului şi că toată asistenţa era ţinută să îi urmeze. Dar acum, la Operă sau la teatru, nu mai sînt aplaudaci. Nimeni nu te mai obligă să te ridici în picioare şi să vocalizezi pe propriile aplauze. Insistenţa aplaudacilor de atunci a produs un fel de reflex Pavlov şi, de cîte ori palmele se ating, genoflexiunea se declanşează şi gîtul de deblochează.

A doua explicaţie ar fi că publicul nu mai este educat să fie public. E ipocrit sau de-a dreptul neinstruit. În ambele situaţii, el este otrăvitor pentru artist care, pe bună dreptate, îşi apreciază prestaţia (mai ales) după reacţia publicului. În orice se exprimă pe o scenă, fie că e politică sau sport sau artă, oamenii văd ceva extraordinar şi reacţionează, pradă unei năuceli voioase şi candide, în consecinţă.

Acum vreo 30 de ani, cînd dintr-un motiv oarecare au dispărut elefanţii dintr-un parc naţional african, administratorii au decis să importe pachiderme. Astfel, urmînd o logică evidentă, au fost cumpăraţi numai elefanţi tineri, ca să crească şi să se obişnuiască cu locul; e normal să dai banii pe ceva care are o mult mai lungă perspectivă. Aduşi în noul habitat, elefanţii tineri s-au dovedit a fi un dezastru: violenţi, complet nebuni, atacau şi devastau totul în cale, nestăpîniţi, parcă posedaţi de un duh rău. Atunci, zoologii au atras atenţia administratorilor că, într-o comunitate precum cea a elefanţilor, cei bătrîni disciplinează pe cei tineri, îi ţin sub control, le temperează excesele exercitînd asupra lor o pedagogie subtilă. Astfel, importînd doar exemplare tinere, administratorii au rupt un ciclu natural de educare şi ceea ce a rezultat nu a fost o familie de elefanţi, ci o hoardă smintită de zurbagii care cîntăresc, fiecare, cîteva tone. De atunci, toată lumea ştie că elefanţii tineri se importă numai cu familia şi că, dacă vrei exemplare tinere şi viguroase, trebuie să aduci şi bătrînii care îi educă. În sălile noastre, pline acum de public inocent (”tineri”), lipsesc cei care au criteriile de apreciere corecte (”elefanţii” în vîrstă) și care impun "hoardei" temeiuri şi coduri. E drept, nici "hoarda" de azi nu e prea receptivă.

 

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.