Undeva, Jean d’Ormesson vorbește despre vertijul lumii ca despre o combinație de iubire și neînțelegere. Cînd iubești lumea cu patimă dar nu înțelegi nimic din ea, te cuprinde vertijul lumii. Autorul splendidului ”Jidov rătăcitor” mărturisește că a fost cuprins de acest vertij la tinerețe, cînd nu știa încă ce vrea să facă pe lumea asta. În acest caz, vertijul lumii este, să zic așa, pur și intens, ca o ploaie repede de primăvară, ca orice impas aparent insolvabil trăit la 20 de ani. De la înălțimea vîrstei (avea 79 de ani cînd scria aceste rînduri, acum are 89) și carierei sale, d’Ormesson sfătuia pe tinerii cuprinși de acest vertij să fie calmi, că trece.
În copilărie, mergeam vara la Turnu Măgurele și mă scăldam în fel de fel de ape, ba la Olt, ba la Dunăre, ba într-o gaură imensă plină cu apă de lîngă calea ferată ce mergea în port, căreia îi spuneam ”gropan”. Printre noi, copiii, circulau fel de fel de sfaturi despre cum e bine să reacționezi dacă se întîmpla ceva neprevăzut în aceste ape riscante. Unul dintre ele zicea că dacă ești de-odată cuprins de un vîrtej ce te trage la fund să stai calm, să nu dai din mîini, să nu dai din picioare, să nu te zbați, să lași vîrtejul să te ducă la fund, pentru ca odată ajuns în ”vîrful” lui din adînc, apa te va scoate la suprafață, pe lîngă vîrtej. Vîrtejul e ca o pîlnie de apă rotitoare. Dacă te-a prins, lasă-l să te rotească pînă ajungi la gura pîlniei, și apoi ieși singur, aproape de la sine, din ea. Dacă te zbați, pe lîngă faptul că îți consumi aerul și puterile pe care mai bine le folosești după ce vîrtejul te-a dus la fund și te-a eliberat, te mai și sperii cînd vezi că te zbați degeaba. Vîrtejul periculos e la suprafață și puțin sub apă; în adînc, vîrtejul se calmează și sfîrșește fără a mai avea nici o putere. Cam același sfat îl dă și d’Ormesson: cuprins de vîrtejul lumii, tinere, stai liniștit, nu te speria, nu fă gesturi bruște să i te opui, că tot el te scoate cumva la suprafață!
Ce te faci, însă, cînd te cuprinde vertijul lumii la maturitate, cînd ploaia revigorantă de primăvară devine burniță apăsată de toamnă, cînd vertijul lumii te afundă definitiv și nu mai seamănă deloc cu vîrtejul din apele în care înotai în copilărie? Dacă vertijul lumii se naște din neînțelegerea lumii cuplată cu iubirea pătimașă pentru ea, atunci înseamnă că ”dihania” are două forme de existență. Prima, specifică tinerilor, adică cei capabili și de patima iubirii și de inocența neînțelegrii. A doua, însă, mult mai grozavă, specifică maturilor. Ei iubesc lumea, dar cu ceva mai multă măsură, în sensul că se iubesc tot mai mult pe ei înșiși ca personaje ale lumii. Ei înțeleg lumea ceva mai bine, în sensul că se înțeleg mai bine pe ei înșiși ca personaje principale ale lumii. Iubirea pentru lume nu mai e nici pătimașă, iar neînțelegerea lumii nu mai este psoibilă, pentru că nu mai există ca problemă reală. Pierderea tinereții înseamnă tocmai abandonul efortului de a înțelege lumea. Aparent, foștii tineri nu mai pot fi loviți de vertijul lumii.Totuși, uneori, vertijul lumii vine și la cei plecați demult din tinerețe. E devastator! Bolile copilăriei făcute la bătrînețe au forme mai grave și mai periculoase. Deunăzi, cineva trecut bine de tinerețe a fost cuprins de vîtrejul lumii și m-a întrebat ce să facă. I-am explicat toate acestea și, sînt sigur, nu l-am ajutat deloc.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
