Am fost chemat la domiciliul unui bolnav. Nu ştiam prea multe despre el. A tot evitat să vină la consultaţie.

Fac astfel de drumuri de obicei la amiază. Am mult de lucru şi dacă nu este o urgenţă pot temporiza vizita.

A venit la mine fata pacientei, căci despre o bunică este vorba. M-a rugat să trec pe la casa bătrânei, să iau şi o asistentă cu mine deoarece aceasta nu vorbeşte prea bine limba română. Eu nu ştiu ucraineană. Apelez des la acest mod de a comunica, mai ales cu pacienţii foarte bătrâni. Încerc să fac un scurt istoric, atât al bolilor pe care le am frumos scrise în fişă, cât şi a condiţiilor în care trăieşte pacienta. Aşa sunt eu, meticulos.

Iau o asistentă, sar în maşină şi încep aşa numita muncă de teren. Ajung în satul vecin, ce aparţine de comuna în care se află celebra Clinică SF. Părăsesc asfaltul, intru pe un drum pietruit şi ajung la ultima casă.

– De aici mergem pe jos, - mi se spune.

 – E mult de mers?

– Trebuie să ajungem pe deal.

Fără să-mi pese de pantofii mei cei noi, mă avânt cu entuziasm prin iarba plină de apă. Aerul e tare, liniştea e aproape desăvârşită. Cântecul păsărelelor din pădure se înalţă ca un imn dedicat unei divinităţi ce parcă a uitat de creaţiile sale.

Bunica locuieşte într-un bordei. Cred că e construit înainte de război. Fără curent electric, fără apă curentă. Înăuntru, pe o plită fierbeau câteva oale. O candelă minusculă sub o icoană. Un felinar cu ulei aştepta cuminte, atârnat într-un cui, să lumineze nopţile acestei fiinţe ce trăieşte în alt timp.

Când m-a zărit a început să plângă.

– Întreab-o de ce plânge - spun eu asistentei translator.

După câteva minute de conversaţie într-o limbă pe care nu o înţeleg, aceasta îmi spune.

– De ruşine, domn doctor. Ea e bătrână şi crede că nu e frumos ca la vârsta ei să mai deranjeze doctorul.

– Te rog sa traduci cuvânt cu cuvânt ceea ce îţi spun eu acum. Bunică dragă, am venit să te cunosc. Mi s-a spus că eşti cea mai în vârstă din sat. Plus că ai titlul de veteran de război iar eu respect foarte mult asta. Nu e o ruşine să îmi spui ce te doare pentru că ăsta e serviciul meu. Ascult oamenii şi încerc să îi vindec. Nu stau la birou.

Îi mai spun multe altele şi o conving să mă lase să o consult. Îi explic că sunt nevoit să-i fac tratament injectabil. Asistenta va veni de două ori pe zi şi i-l va administra. Eu o vei vedea în şapte zile la control. Există soluţii pentru a o scăpa de durere. Ştiţi ce îmi spune?

– Eu am făcut injecţii o singură dată în viaţă. Penicilină. Am avut o infecţie la cap. Tata meu a dat un porc pe şapte sticluţe. Am scăpat.

Acelea erau vremuri grele. Nu astea. Vremuri în care abia s-a descoperit penicilina. Preţul era cel descris mai sus. Vremuri în care ţara asta, prin munca unor oameni ca ea, s-a refăcut după război. Vremuri în care mulţi şi-au pierdut casele din cauza unor comunişti. Vremuri în care viaţa ta nu valora nimic dacă erai contra regimului. Vremuri în care unii şi-au luat copiii în braţe, au ieşit forţat din căminul lor şi s-au întrebat: unde mergem acum?

Când aud tot felul de giboni care exclamă ce bine era înainte îmi vine să le fac o doză dublă de diazepam cu laxative. Să doarmă, şi la propriu, în rahatul lor de viaţă.

Scuze. M-a luat valul. Cât am consultat bătrâna, cerul s-a întunecat, vântul a început să bată cu putere. Fulgere frumoase dansau pe nori. Tunete grandioase avertizau asupra măreţiei naturii. A început să plouă puternic. Nu mai puteam ajunge la maşină. Am deschis uşa şi am privit la stropii ce muşcau din pământul unui deal impasibil. Bătrâna a venit lângă mine, mi-a adus un scaun, a aprins fitilul felinarului, apoi a început să se roage.

Momentul a fost magic. Am început să îngân şi eu: Tatăl nostru care eşti în ceruri…