Viața lui țipa după ajutor, dar cei din jur erau prea surzi ca să audă. Se mulțumeau să dea din cap a milă sau dezaprobare și cam atât. Victor se născuse și crescuse în Dristor. Lumea lui era destul de mică, iar familia, mult prea săracă, nu-i oferea nicio bucurie. Tot ce-și amintea din prima copilărie erau certurile părinților și nelipsita senzație de foame. Se obișnuise cu sărăcia cum te obișnuiești cu o haină groasă- te roade și te mănâncă, dar știi că fără ea ai fi în pielea goală.

Când avea vreo 14 ani se trezise, peste noapte, cu o soră mai mică. Pe bune? Viața lui chiar era de rahat. Copila era gălăgioasă peste măsură și avea veșnic obrajii întăriți de muci și lacrimi uscate.

- Mamă, copil ne trebuia ? - Crezi că mie îmi convine? Da ce să-i faci? Dacă așa a lăsat Dumnezeu. - Dumnezeul mă-tii, fă, proasto! A sărit bărbatu-său. Tu ziceai că te-ai îngrășat. Femeie bătrână cu copil mic. Să te văd cu ce-l crești.

Cam astea sunt ultimele cuvinte pe care Victor și le mai amintea de la taică-su. Într-o dimineață s-a trezit și și-a găsit mama plângând cu fața în pumni.

- A plecat nemernicul și ne-a lăsat pe drumuri. A furat și alocația soră-tii. O să murim de foame, Victore.

În sinea lui, băiatul se bucura că a scăpat de un om față de care simțea că nu-l leagă nimic.

- Mamă, da nu trebuie să-ți plătească pensie ? La școală am câțiva colegi care primesc bani în fiecare lună de la tații lor. - Prost mai ești, mă Victore! Ce bani, mă, când ți-am zis că a luat și alocația? O să ajungeți la casa de copii că eu n-am cu ce să vă cresc.

Cum să se ducă la orfelinat când avea părinți? Ura viața asta și tot ce îl înconjura. În scurtă vreme datoriile la întreținere au început să crească, iar admnistratorul îi amenința cu judecata. Maică-sa era pe zi ce trece mai bolnavă,- copilul cel mic părea să-i sugă toată seva vieții.

- Mamă, și dacă mi-aș găsi de lucru undeva?

Împlinise 16 ani, dar cu greu îi dădeai 13. O mână de oase și multă tristețe – ăsta era el. Se îmbrăca și mânca din mila vecinilor, de-ți venea să-i plângi durerea. În schimb era frumos ca o fată și, de-ar fi fost mai îngrijit, ar fi strivit multe inimi. Se lăsase de școală după ce taică-su îi părăsise. Oricum nu pusese niciodată mare preț pe învățătură. Ce rost avea să piardă vremea și să-și tocească puținele haine pe care le mai avea?

- Mamă, eu la școală nu mă mai duc că și așa e degeaba. - Măcar de muncă să-ți găsești, că moare asta mică de foame.

Și-a îndesat mâinile în buzunare și a luat-o la pas pe strada Răcari. Habar navea ce căuta. Orice, numai de muncă să fie. Răsfoia un ziar de anunțuri, dar totul părea nepotrivit pentru un puști de 16 ani care abandonase școala. Să-l întrebe pe administrator, poate știa ceva. Dar moșul o să-i amintească de întreținere și iar se ia cu el la ceartă.

Tot mergând, cu gândurile făcute grămadă, a dat peste o spălătorie de mașini. Ce-ar fi dacă? Aici sigur nu-i trebuia nicio calificare – un furtun și o cârpă.

- Vreau să mă angajez. N-aveți nevoie de ajutor? - Eu doar încasez, îi răspunse fata. Vorbește cu patronu. E lângă Audi-ul ăla verde. - Care, ăla gras?

Victor s-a apropiat cu o ușoară teamă. În fața lui, sprijinit de portiera unei mașini, sta un bărbat de vreo 50 de ani, cu privire dură și umeri lați. Avea o cărare adâncă și perfectă pe mijlocul capului, ca o crăpătură în stâncă. Fălcile doborâte de timp și gravitație, aproape că îi acopereau lanțul gros care părea să-l sugrume. Ce să-i spună unui asemenea om? Cum să înceapă?

- Să trăiți! Îmi caut și eu un loc de muncă. Aveți nevoie de un ajutor?

Bărbatul nu i-a dat nicio atenție, părând că nici nu-l observă. Lui Victor îi era frică să repete întrebarea, dar nici să plece nu îndrăznea. Așa că stătea stingher, mutându-și corpul de pe un picior pe altul și așteptând o minune.

- Ce știi să faci? Deci îl auzise! - Orice e nevoie. Îmi trebuie bani să îmi întrețin familia. - Câți ani ai ? - 16. - Ești la școală? - M-am lăsat. - Vino mâine la 8. Să ai schimburi la tine. Lucrezi de probă, că ești cam slăbănog. Faci vreo pneumonie, iar eu intru în belele. N-ai salariu, doar bacșișul pe care îl primești de la clienți. - Vă mulțumesc.

A plecat zburând de fericire – avea un loc de muncă. Să vezi ce-o să se bucure mama.

- Cum adică nu-ți dă salariu?

A sărit maică-sa când a auzit. Și dacă nu vine nimeni să-și spele mașina pierzi timpul degeaba? Mai bine vorbesc să speli scările în bloc, tot iei ceva. - O să vezi tu că se câștigă bine. Lasă-mă cu scările tale.

Au trecut șase luni de când Victor lucra la spălătorie și câștiga suficient cât să nu-i mai urle stomacul de foame. Într-o zi, aproape de sfârșitul programului, un Mercedes clasa C a oprit cu scârțâit de roți în fața spălătoriei. Era Marius, un fost vecin care se mutase de vreo trei ani în Pipera.

- Victore, ce faci, tată? Ai terminat treaba? Te iau la o plimbare?

Nu terminase, dar a cerut voie să plece.

- E scumpă mașina asta?, l-a întrebat pe Marius. - Este! Da am intrat într-o afacere din care ies mulți bani. - Pe bune? N-ai un loc și pentru mine? Mucegăiesc în spălătoria asta. - Chiar la tine mă gândeam când am oprit. Hai să bem ceva la mall și îți zic. De fapt, la naiba, ești prietenul meu – vând droguri, asta fac. 

Victor a rămas cu gura căscată.

- M-am gândit că tu știi bine cartierul și ai putea fi un bun distribuitor. - Mi-e frică, frate. Dacă pățesc ceva, mama și soră-mea ajung pe drumuri. - Avem spate, omule, nu te trimit așa, de nebun. Deseară merg la o petrecere. Vii cu mine și mai povestim.

Capitolul sărăcie tocmai se încheiase pentru Victor. Nevoia are cele mai convingătoare metode să te forțeze, fără ca măcar să-ți dai seama. Doi ani s-au scurs fără ca viața lui să fie tulburată. Avea partea lui de implicare într-o rețea de distribuție greu de imaginat. Dar câștiga bine și asta îl mai ajuta să-și înece apăsarea ce-l lovea uneori, când se gândea la cum distruge vieți.

De ceva vreme începuse să devină și consumatorul propriei mărfi, iar lucrul acesta avea să-i lase urme adânci și vizibile. Se droga de plictiseală, de nevoie, de obicei. Își injecta zilnic moartea prin venele ce începuseră să devină fragile și dureroase.

Întâlnirile lui cu depresia erau tot mai dese, conștient că, în felul ăsta, nu va reuși să modifice nicio literă din cartea destinului său ratat. Pielea îi păstra urmele sutelor de ace, trupul i se subția în mâinile timpului – deja se droga de 2 ani.

Maică-sa era atât de nepăsătoare, încât s-ar fi putut chiar droga în fața ei. Singura care îl iubea sincer era surioara lui, de care se îngrijea fără încetare.

Victor nu asculta de nimeni. Într-o zi a intrat într-un stâlp, smulgând, practic, mașina de pe asfalt. Se zice că bețivii au Dumnezeul lor, se pare că și drogații. Victor a scăpat nevătămat. Medicii i-au descoperit, însă, dependența și l-au internat la Spitalul de boli mintale. 

S-a trezit înconjurat de pereți și uși cu gratii, neștiind prea bine unde se află. După câteva ore îl prinsese disperarea – nevoia de droguri începea să apese. Durerea îl strângea familiar, pe toate părțile, ca cineva apropiat care iși permite orice.

S-a deschis ușa salonului și înăuntru a intrat un cap de înger. Domnișoara doctor se numea Maria, iar Victor era pacientul ei. Dintr-o dată nu-l mai durea nimic și își dorea să o asculte orbește.

- Îți cam fug ochii după Maria noastră. L-a luat la întrebări un tânăr lățos și cu privirea pierdută. - Ia ține-ți gura, fraiere. De unde e Maria a ta? - Da n-am zis că e a mea, am zis a noastră. - Și mai rău. - Tâmpitul ăsta o iubește, a sărit un altul. Habar n-are că Măriuca e combinată cu doctorul Tudose. - Fane, da tu altă treabă n-ai decât să îl agiți pe ăsta? Dă-i pace cu Maria lui cu tot.

Maria chiar era numai a lui. Îl asculta uneori și câte două-trei ore pe zi și îi zâmbea cald. În scurtă vreme avea să plece acasă- îngerul îl vindecase.

- Maria, promite-mi că te întâlnești cu mine și afară. Te iubesc.

Maria tăcea, dar tăcerea ei îi dădea speranțe. A ieșit din spital, iar seara s-a trezit cu Marius la ușă.

- Gata, tinere, de luni ne apucăm de treabă. - Mariuse, eu m-am lăsat. - Ce vorbești? Din asta nu se iese nicodată. Ori cu picioarele înainte, ori la pușcărie.

E ora 7 dimineața. Soneria de la ușă l-a trezit cu un sunet ascuțit.

- Cine e? - Poliția, deschide!

Din spatele ușii a năvălit o turmă de mascați. Veniseră la pont, așa că știau ce caută. N-au găsit decât 20 kilograme de canabis și o mie de pastile de extasy. Un fleac! Victor era uluit. Habar n-avea de toate astea. Cum să știe că Marius îi folosise locuința drept ascunzătoare și depozit? Dar cine îl trădase? Singura care știa de el era Maria. Dar așa ceva i se părea imposibil. A primit multe luni de arest preventiv și o condamnare de șapte ani în fond. Membri rețelei cădeau pe capete și absolut toți aruncaseră vina pe el.

- Nu vrei un 16? - Ce înseamnă 16, domnule procuror? - Înseamnă că îți tai jumătate din pedeapsă dacă îmi dai pe cineva important.

Bineînțeles că toți cei întrebați au vrut un 16 și uite așa ajunsese Victor marele traficant al Dristorului. Singura lui alinare era Maria, care îl vizita săptămânal la pușcărie. Fata începuse să-l îndrăgească sincer.

- Măriuco, mor aici. Ajută-mă! - Ce să fac Victor? - Adu-mi niște pastile de-ale tale, să mai îmi aline durerea. Ești doctor, ai voie.

După câteva insistențe, fata a cedat și i-a adus metadonă.

- Ceva mai puternic n-ai ? Crăp aici.

I-a adus și ceva mai puternic, ascunse în locuri doar de ea știute. N-o mirase faptul că, dintr-o dată, ofițerii de la intrare n-o mai controlau atât de temeinic.

E miercuri dimineața. Maria și-a pregătit pachetul pentru Victor, reușind să ascundă bine pastilele interzise. Victor a primit-o mai vesel ca niciodată.

- Măriucă, cred că ies mai repede. Am făcut un 16, am dat în gât pe cineva. - Pe cine Victor?

N-a apucat să-i răspundă. Fata a fost somată să nu se împotrivească reținerii – fusese prinsă în flagrant. Un medic care își droghează pacienții – cât de grav. Victor o privea cu sânge rece :

- Iartă-mă Maria, dar știi vorba aia : decât să plângă mama, mai bine plânge mă- ta...