Ședeam amîndoi la o masă din bambus, pe scaune din bambus şi gleznele goale ne erau mîngîiate de valurile domoale şi azurii ale mării albe, aşezate în căuşul enorm al cerului inversat, convertit la convexitate.
Deasupra noastră, stelele luceau obraznice printre căluţi de mare gigantici care vînau, într-o joacă sîngeroasă, rechini speriaţi. Vînătoarea lor mă binedispunea. Simţeam pe obrazul înfierbîntat cum briza răcoroasă venea direct spre noi. Încîntat de răceala timidă a acestui venticello, o priveam. Chipul ei apărea şi dispărea după cum vîntul lăsa ori dădea la o parte părul castaniu cu sclipiri de un albastru electric. „Maria. Maria Álvarez...“, ziceam, „vîntul îţi acoperă faţa cu părul, nu vezi? Prindeţi- l cumva, cu o bentiţă sau cu agrafe, ai părul lung şi dezordonat, bucuria vîntului...“ Îmi răspundea să-l las încolo de păr, vrea să-mi spună ceva, ceva important, ceva ce i s-a întîmplat.
„M-am trezit de dimineaţă în cu totul altă stare. Deodată, singurătatea mi s-a părut plăcută şi calmă. Mă obişnuisem singură în Barcelona. Oraş mare, suficient de mare să mă pot simţi bine în el fiind singură. După mult timp, am ieşit din casă, cu gîndul să merg la piaţă să cumpăr ceva. Poate nişte fructe. Am mers pe străduţele cartierului gotic şi, cum am ieşit pe o stradă mai lată, ce ducea spre Boqueria, ceva bizar mi s-a întîmplat. În mare viteză, un porumbel alb a trecut milimetric pe lîngă mine, mi-a atins umărul cu aripa. M-am speriat foarte tare și am revenit grăbită acasă, tremurînd toată, fără să mai cumpăr nimic. A doua zi, a plouat. Nu am ieşit deloc. În ziua următoare, am simţit nevoia să mă plimb pe malul mării. Era soare şi străzile se umpluseră de turişti. Nu mai aveai unde să arunci un ac. Am coborît pe via Laietana. Imediat ce strada s-a terminat într-o imensă deschidere la intersecţia cu Paseo de Colon şi marea s-a deschis privirii mele, un porumbel alb a zburat direct spre mine, fără nici o ezitare, şi abia am apucat să mişc capul întro parte ca să evit o ciocnire ce ne-ar fi putut răni pe amîndoi. M-am întors imediat acasă, am încuiat cele trei iale de la uşă şi am început să plîng. Mă întrebam: ce-o fi cu porumbeii în oraşul acesta? O fi acelaşi porumbel? Are ceva cu mine? Am adormit greu şi tîrziu. În ziua următoare a fost soare din nou, IAR oraşul s-a umplut de oameni în sandale şi pantaloni scurţi. Nu am ieşit. Dar peste alte două zile, am vrut să merg să-mi cumpăr o carte. Oricare. Am mers prin cartierul gotic, să ajung pe Carrer de Roger de Llúria, la magazinul acela de cărţi aflat nici la subsol, nici la etaj, dar nici la parter. Îl ştii? Primul nivel al magazinului este sub nivelul trotuarului, dar nu atît de jos cît să fie un subsol veritabil, iar nivelul al doilea al magazinului este deasupra nivelului trotuarului, dar nu atît de sus cît să poată fi socotit primul etaj. Un magazin de cărți splendid, aşezat intermediar. Doar că nu am ajuns acolo. Abia am dat colţul prin spatele marelui magazin El Corte Inglés şi un porumbel alb, într-un picaj oblic, mi-a apărut în faţă şi apoi a cotit-o în viteză direct spre mine. De data asta a trebuit să sar într-o parte pe trotuar ca să nu mă lovească. Am început din nou să tremur, mi-au venit lacrimi în ochi. Am privit în jur şi am constatat cu stupoare că nimeni nu băgase în seamă întîmplarea aceasta, deşi, cum spuneam, sărisem pur şi simplu pe trotuar. Trecătorii nici măcar nu întorseseră capul spre mine. Atunci, am simţit un nod în gît şi am luat-o la fugă înapoi spre casă. Bănuiam ceva, dar nu voiam să accept. Nimeni nu mă băga în seamă, nici măcar un om din puzderia de oameni care forfotesc în fiecare zi prin zona aceea nu m-a privit măcar, deşi alergam plîngînd printre ei. Am intrat în casă cuprinsă de disperare. Am închis cele trei iale şi a trebuit să accept adevărul: eu nu mai eram. Murisem de cîteva zile. Din ziua în care singurătatea la Barcelona mi s-a părut, deodată, plăcută şi calmă.“
„Maria“, i-am spus, „Maria Álvarez, ce-i asta ce mi-ai povestit acum?“
Ne puteți urmări și pe Google News
„Un vis“, mi-a spus ea, „un vis uşor ca aripa în zbor planat.“
„Şi eu, Maria Alvarez, cum de-l ştiu? Căci tot ce mi-ai povestit a stîrnit în mine o nesfîrşită milă, dar curiozitate deloc. Semn că ştiam deja. De unde?“
„Poate că ţi s-a întîmplat şi ţie deja... Poate că de-aia stai cu mine aici... Poate că porumbeii s-or fi lovit şi de tine...“
P.S. El aviso de la paloma de Maria Álvarez.
Recomandările noastre
