N-a mai dat popa cu crucea pe la mine de vreo 18 ani… De fapt, o singură dată a fost de când stau aici, grăbit, agitând cădelnița și stropindu-mă toată cu apă sfințită.

Nimerise, după cum a spus el, din greșeală, știa că pe strada asta majoritatea sunt unguri, dar îl trimisese poștășița, mare creștină de ocazie, ce-și amintea de biserică și Dumnezeu la Bobotează și la Paști, în rest, umbla la vrăjitoare să-și rezolve conflictele lumești cu diverse persoane, respectiv cu fosta nevastă a lui bărbatu-său pe care-l gelozea nebunește chiar dacă aveau vreo 20 de ani împreună și- general, se purta cu el cam ca și cu o cârpă de șters pe jos.

Întâi ajunsese popa la vecină-mea, Viorica, și aia lovită de evlavie după un festival de vodcă ce dura de dinainte de Crăciun, și pe care o prindea Boboteaza într-o stare de mahmureală crâncenă, cu cearcăne fleșcăite sub ochii tulburi și umflați, cu buze vinete și mișcări tremurate ca piftia pe care-o ținea în cămara-budă de lângă bucătărie. Se-nchina Viorica de-ai fi zis că toată viața și-o petrecuse la călugărițele franciscane de la a doua poartă de la noi, nu că ar fi ținut-o din tinerețe într-un chef și-o beție continuă, sfârșită cu câte-o partidă de amor cu cine se nimerea, în general cu cel care venea la ea cu o sticlă de cocsis bor (vin de căruțași) de 13 lei…

Mie nu mi-a fost chiar musai să vină popa cu Iordanul, aveam niște spaime de când eram copil și mă ascundeam în dulap când auzeam pe uliță clopoțelul. Încerca mama în fel și chip să mă scoată de-acolo, cu buna, cu forța, cu amenințarea, dar catâr cum eram, nu mă lăsam în ruptul capului târâtă din adăpostul întunecos și sigur, dintre hainele atârnate pe umerașe, mirosind a naftalină și a piele de la paltonul țeapăn al tatei, ăla care stătea în picioare fără om în el. Auzeam de-acolo ”în Iordan botezându-te tu Doamneeeeee”, clinchetul cădelniței, șoaptele mamei care-i indica popii locul în care mă aflam și unde nici nu îndrăzneam să respir.

Încerca și popa să mă momească, doar mama nu era fitecine și era musai să facă și el un efort pentru protipendada satului, din care și mama ca soră pediatră, felceriță, cum îi ziceau oamenii, făcea parte. ”Hai și pupă crucea măcar, catâr spurcat”, zicea mama, sătulă să mă ia cu binișorul, și care în mod normal, dacă nu era sărbătoare și popa de față, mi-ar fi ars niște scaltoace, că nu răbdarea la mofturile mele o-ncurca pe ea de obicei. Refuzul mut din dulap o făcea să scrâșnească din dinți, până ce popa mă momea cu fuiorul ”hai fată să-ți dau fuior, să-ți crească părul mare!”, zicea el, resemnat că n-are să vadă nimic în afara mâinii strecurate cu precauție prin ușile întredeschise, să-mi iau fâșia de fuior pe care două zile după aceea aveam să mi-o potrivesc pe cap, închipuindu-mi că am părul lung de domniță din poveste, nu frizura cu breton și perciuni pe care mi-o făcea nemiloasa de mama cu foarfeca ei chirurgicală, boantă și curbată…

Așteptam până auzeam clopoțelul oprindu-și clinchetul, semn că popa și cantorul intraseră la vecini, abia apoi ieșeam rânjind cu gura până la urechi, fandosindu-mă cu fuiorul pe cap. ”De ce ești așa sălbatică ?”, mă-ntreba mama întotdeauna, întrebare la care n-aveam niciodată alt răspuns decât o ridicătură din umeri și-un simplu ”așa sunt eu”, după care mă urcam în podul grajdului părăsit ce nu cunoscuse răsuflare de vită de când  ne mutasem noi acolo, unde-mi șopteam poveștile și le trăiam fără spaime, în lumea ce mi-o creasem, în care nici popa, nici înfricoșătoarea capră de dinainte de Anul Nou, nu-și aveau locul…

La mine n-a mai venit popa cu crucea de vreo 18 ani, deși nu mai cred că pentru că-și închipuie și acum stau doar unguri pe strada asta, ci pentru că nu sunt arondată la nicio biserică, nu plătesc nicio contribuție. Nu vine nici la vecină-mea, deși, de când a dat în ciroză, și-a întors și ea fața buhăită către Domnul, merge la biserică duminica, tratând cu El viață lungă și sănătate, pe lângă interferonul de 16 milioane vechi pe care-l primește lunar, gratis de la stat, ca un fel de premiu pentru o viață de care nici ea nu-și mai aduce-aminte.

Câteodată mi se face dor să aud ”În Iordan botezându-te tu, Doamneeee”, dar cred că de fapt, de copilărie și de mama mi-e dor…

An Nou fericit !

Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com

Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:

• VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriți aici TOATE editorialele și dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!