La 24 iunie, Biserica pomeneşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Ziua mai este cunoscută în popor ca Drăgaica, sau Sânzienele.

Biserica Ortodoxă prăznuieşte ziua morţii sfinţilor. Doar Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul fac excepţie de la această regulă: pe lângă ziua mutării la cer (15 august, respectiv 7 ianuarie), lor li se serbează şi zămislirea 9 decembrie, respectiv 23 septembrie) şi naşterea (8 septembrie, respectiv 24 iunie), precum şi alte evenimente semnificative, precum Bunavestire sau Intrarea Maicii Domnului în Biserică, respectiv Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Acest "tratament special" al Sfântului Ioan Botezătorul, se datorează importanţei istorice şi duhovniceşti a celui numit de însuşi Hristos "mai mare decât proorocii".  Sfântul Ioan Botezătorul este fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei, verişoara Maicii Domnului. Aşadar, după ascendenţa trupească, Iisus şi Ioan sunt veri de gradul doi. Evanghelistul Luca povesteşte în Cartea sa cu lux de amănunte: Zaharia şi Elisabeta îmbătrânesc, fără a putea avea copii, fapt considerat de evrei drept un blestem al lui Dumnezeu. Aceasta atrăgea asupra celor fără copii un statut de paria, încât, uneori, nici jerfele nu li se primeau la templu. În vremea împăratului Irod cel Mare, într-o săptămână când Zaharia era de rând să tămâieze în templu, Arhanghelul Gavriil, căpetenia îngerilor răspunzătoare cu anunţurile importante, îi apare în dreapta altarului tămâierii şi îl înştiinţează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile şi le va da un copil, pe care trebuie să-l numească Ioan. Zaharia era prooroc, dar proorocii nu cunosc decât ceea ce Dumnezeu vrea ca ei să transmită oamenilor. Episodul reprezintă un moment de încercare a credinţei, aşa cum toţi sfinţii au parte în timpul vieţii. Zaharia are un moment de îndoială: vestea i se pare imposibil de împlinit la vârsta pe care o avea. Pentru îndoiala sa în cuvântul Domnului, este blestemat să rămână mut până la împlinirea veştii. La opt zile după naştere, când a trebuit să-i pună numele, vecinii şi rudele adunate la eveniment, cu crezut de cuviinţă că pruncul trebuie să primească numele tatălui. Elisabeta, soţie de prooroc, ea însăşi cu darul proorociei, spune, însă că numele copilului trebuie să fie Ioan.  Cei din jur obiectează şi îi dau o tăbliţă lui Zaharia, să scrie pe ea numele pruncului. Zaharia scrie: "Ioan este numele lui" (Luca1; 63), iar în clipa următoare îşi recapătă graiul. Martorii acestor evenimente uluitoare - stearpa a născut la bătrâneţe, mutul a început să vorbească - martorii s-au minunat şi s-au întrebat: "Ce va fi oare acest copil? (Luca 1; 66) Tradiţii de Sânziene Sânzienele, asociate de popor, după creştinare cu "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", reprezintă la origine un cult solar. Denumirea derivă, probabil, de la Sancta Diana, zeiţa pădurilor: sandiene, sânziene. Conform tradiţiei, acestea sunt nişte divinităţi nocturne, de o frumuseţe răpitoare, care sălăşluiesc prin codrii întunecoşi, unde nu calcă picior de om. În noaptea de 23 spre 24 iunie, ele cântă şi se prind în hore, aducând rod bogat holdelor, fecunditate femeilor căsătorite, înmulţesc animalele şi păsările, aduc vindecare bolilor şi suferinţelor. Spre deosebire de Rusalii, Sânzienele sunt zâne bune, dar drepte. Ele îi pot pedepsi pe cei păcătoşi aducând furtuni şi grindină din senin. În dimineaţa de Sânziene, oamenii fac coroniţe din flori de sânziene, se urcă pe casă şi le aruncă. Când coroniţa rămâne pe casă, e semn de viaţă lungă. Dacă alunecă şi cade, e semn de nenorocire sau chiar de moarte grabnică. În unele zone, fetele de măritat lasă coroniţa în gădină. Dacă diineaţa o găsesc plină de rouă e semn că se vor mărita în vara aceasta. Sânzienele reprezintă mijlocul verii, momentul cel mai prielnic al culegerii plantelor de leac. Ziua se mai numeşte şi Amuţitul Cucului, pentru că acum înainte, acesta nu se mai aude cântând. Dacă cucul amuţeşe înainte de Sânziene, se anunţă vară secetoasă.