Alex Iordăchescu: "Paradoxal, Guillaume era omul cel mai liber pe care l-am cunoscut"

Ultimul regizor care a lucrat cu Guillaume Depardieu a explicat pentru EVZ ce a constatat după moartea actorului şi cum au reacţionat spectatorii români şi francezi la debutul său în lungmetraj, "Copilăria lui Icar".

Lungmetrajul "Copilăria lui Icar" de Alex Iordăchescu a avut premiera în România la începutul acestei luni. Autorul lui, alex Iordăchescu, a vorbit pentru EVZ despre stilul său avangardist de regie şi despre traseul regretatului actor francez prin spitalele bucureştene.

EVZ: "Guillaume (Depardieu – n.r.) mi-a propus să facem din personajul lui un personaj aproape mut, care exprima totul prin corp, nu prin cuvinte", afirmaţi într-un interviu. Aţi risca să faceţi asta într-un alt lungmetraj, cu un alt actor? Dacă da, care ar putea face faţă provocării? Alex Iordăchescu: Guillaume a fost cu siguranţă unul din cei mai mari actori şi am avut o şansă imensă să lucrez cu el.

Ceea ce ma interesează în raportul cu actorii este modul în care pot să intre firesc în universuri nefireşti, în care spectatorul descoperă alte referinţe şi repere. Toţi actorii care au lucrat cu mine au constatat că sunt atras de acest mod de a gândi şi de a regiza filme. Actorul devine un "medium" între aceste lumi şi ne permite astfel să vedem reperele cotidiene sub un unghi diferit. Nu mă interesează să reproduc ceea ce am făcut deja, fie acest lucru foarte interesant. În următorul meu film, rolul actorilor va fi din nou extrem de important. Dar despre asta este prea devreme să vorbesc. Sunt şi vor fi în continuare actori extraordinari şi interesanţi.

Exclusiv: Valentina Borcea și Cristian Boureanu, împreună în instanță. Cine i-a dat în judecată pe cei doi foști soți

Edițiile EVZ din 1992 și până în 2019, disponibile online. Arhiva conține 161.436 de pagini

Au existat împrejurări suspecte în legătură cu moartea lui Guillaume şi cu traseul lui prin spitalele de la noi. Aţi reuşit să le daţi de cap? Ştiu că am vorbit despre acest lucru după moartea lui Guillaume. Ceea ce am descoperit, cu tristeţe, este cam ce ştim cu toţii astăzi: sistemul de sănătate în România este în sine un bolnav cronic, fie din cauze sistemice, fie din cauza corupţiei care ne cangrenează.

În acelaşi timp nu sunt fatalist, pentru că există o conştiinţă nouă privind idea de "boală" şi de "sănătate", în care căutăm mai mult să prevenim, devenim mai conştienţi de ce mâncăm sau de faptul că echilibrul nostru fizic şi psihic este cel mai bun doctor. Spun acest lucru în relaţie cu imaginea atotputernică a medicului şi a medicinei, faţă de care deseori oamenii devin deresponsabilizaţi, aşteptând de la medic să le dea pilula verde, roşie sau galbenă în funcţie de ce nu mai funcţionează. Deseori ne aranjează să vedem lucrurile aşa şi pot extrapola acest mod de gândire nu numai la sistemul de sănătate...

La ce credeţi că se referă Dorotheea Petre când vorbeşte despre stilul dv. "avangardist" de regie? Cel mai bine ar fi să o întrebi; în legătură cu "Copilăria lui Icar", poate se referă la faptul că mă interesează să abordez tematici şi subiecte mai puţin obişnuite şi departe de "trend"; iar din punct de vedere stilistic am căutat un contrast între "geometrie" şi "organic" în fiecare scenă, ca un contrapunct în muzică. Lucrez mult pe atmosferă, pe suggestie, încerc să infiltrez inconştientul. Limita dintre obiect şi subiect pare să se şteargă, unul devine emanaţia celuilalt, în mod circular. Nu ştiu dacă este avantgardist, termenul în sine este unul vechi, cred.

"În afara platoului, Guillaume trăia la 200 la oră constant şi îmi era tot timpul frică pentru el". Puteţi exemplifica acest stil de viaţă? Aş spune că este sinonim cu "libertate". Paradoxal, Guillaume era omul cel mai liber pe care l-am cunoscut. Şi în acelaşi timp, era conştient că nu era liber, că era doar ataşat cu o coardă mai lungă decât noi ceilalţi. Ca să fii liber, cu adevărat, trebuie să tai coarda. Şi ca să tai coarda, trebuie să fii nebun. Guillaume era foarte inteligent şi această conştiinţă îl punea într-o tensiune imensă, un fel de tentativă supraumană constantă de a-şi depăşi condiţia. Frica pe care o simţeam era legată de faptul că simţeam de fiecare dată că era pe punctul să taie coarda. S-ar zice că vrem cu toţii să fim liberi, dar când vine vorba de libertate cu adevărat, când suntem în faţa ei, goi goluţi, ni se face frică.

Într-o cronică a filmului se afirmă că dv. admiteţi că nu aţi reuşit să transmiteţi ce doreaţi. Ce nu a mers? În linii mari, cred că nu am o construcţie dramaturgică care permite spectatorului să identifice uşor unde vreau să merg. Acest lucru a fost iniţial intenţia mea , dar nu l-am stăpânit bine şi, acolo unde voiam subtilitate, există prea des o percepţie de confuzie. Nu este cazul cu toţi spectatorii, dar este cazul prea des.

Cum vă aşteptaţi să reacţioneze spectatorii români în comparaţie cu cei francezi? Mi se pare că spectatorii români sunt mai deschişi şi mai curioşi decât cei elveţieni, de exemplu. Nu am avut multe întâlniri cu cei francezi, nu pot să spun. Dar mi se pare că există mai multă curiozitate, entuziasm şi sete de ceva diferit în România decât în alte ţări din Occident, unde oamenii mi se par deseori blazaţi.

Pe de altă parte, cred că în Franţa a existat o emoţie mare faţă de Guillaume, care a devenit subiectul în sine, ceea ce e mai puţin cazul în România, unde filmul poate fi văzut şi criticat mai uşor decât orice film.