”Adevărul vă va face liberi”, adevărul eliberează, în slujba adevărului, totul pentru adevăr, murim pentru adevăr, totul permis/justificat în numele adevărului.
Cruciadele mărșăluiesc în spațiul public în numele adevărului, a unui ”adevăr” personal, de gașcă, de clan. Generic numit ”adevărul”, în fapt, mizeria unei societății peste care se trântește tricolorul. Și așa se mărșăluiește la lansarea premierului megaloman, mizeria astfel ambalată e prezentată drept adevăr în gura politicienilor de culoare transpartinică. Dezgustații nu vor să atingă mizeria ambalată în satinul tricolorului, toate lecțiile neînvățate ale trecutului azi au explodat în spațiul public. Lupta foștilor securiști, a vechiului sistem securistic de poliție secretă într-o luptă pe viață și pe moarte cu modernizarea Serviciilor, cu funcționarea acestora după regulile unui stat democratic. Vechii cu noii. Cangrenarea sistemului politic, infiltrarea și lupta pentru controlul total al României.
Securiștii, Serviciile, poliția secretă, șantajul. Nereformarea societății, letargia combinată cu nostalgia comunistoidă, cu un sado-masochism, cu voluptatea dezastrului – simptomatologie târzie a unui sindrom Stockholm. Un spațiu public viciat, toxic, otrăvit de lupte politice care, iată, se desfășoară încălcând orice reguli, principii, idealuri. Campania pentru prezidențialele din noiembrie nu mai este pentru fotoliul de la Cotroceni, e războiul între controlul democratic, funcționarea în limitele democrației a României, și Statul din umbră, din cotloanele Puterii, sistemul politico-mafiot-securistic. Dubla comandă a României. Pare a fi cea mai hidoasă campanie electorală pentru prezidențiale. Dacă privești în urmă, senzația este că toate celelalte au fost parfum, naive, joaca de-a hoții și vardiștii, și că, acum, bătălia e în același punct ca în Decembrie 1989. Vechiul sistem cu noul sistem.
Nu sunt tancurile pe străzi, nici soldații hăbăuci care nu înțelegeau ce se întâmplă, și e îndeajuns să privești fotografiile vremii ca să le vezi chipurile dezorientate, astăzi e iadul politic dezlănțuit în spațiul public. Opinia publică/Cetățeanul/Mulțimea e parte acestui spectacol și nu asistă pur și simplu. Pune umărul. Se lasă invadată de ură, locuită de rău, folosită, înjosită, pângărită. În mare parte a fost/s-a lăsat ”lucrată” sistematic, programată, reacționează la stimulii urii. Voluptatea răului o face să juiseze în public. Obscenitatea publică a atins cote alarmante semn a unei crize morale a unui popor care stă și încasează șuturi, umilințe, excitat de rău. Stă jos în țărână și primește. Tace. Geme înfundat. Nu cere socoteală. Durerea e ca un drog.
Ne puteți urmări și pe Google News
Această țară care doare. Vor să ne calce în picioare? Nimeni nu spune nimic. Nu iese nimeni în stradă, nimeni nu se organizează, stau în casele lor, în fața televizoarelor primind porția zilnică care îi face să juiseze de plăcere. Acolo, în stradă se iese doar pentru spectacol, dacă e rost de a arunca cu roșii și ouă stricate și dacă se poate striga ”Moarte” pe persoană fizică. Vor să ne anuleze ca cetățeni? Nimeni nu spune nimic. Vor să folosească instituțiile statului în folos personal? Nimeni nu spune nimic. Se prezintă în fața noastră să îi votăm fiind infractori/corupți/bolnavi de putere? Nimeni nu spune nimic. Îi votăm. Vor să preia controlul total al României? Nimeni nu spune nimic. Vor să calce în picioare Statul de Drept? Nimeni nu spune nimic pentru că Statul de Drept e prea abstract. Vor să fure și ultimul cui din țara asta? Nimeni nu spune nimic. Lasă-i, maică, că toți sunt la fel! Acesta e adevărul despre noi: Nu ne pasă. Într-o cheie mai comică, fanii serialului Seinfeld știu că nevroticul George spune la un moment dat: Do you want the truth? Can you handle the truth? Acesta ar fi adevărul despre noi, dacă l-am suporta, este că nu ne pasă. Așa arătăm in the big picture.
Suntem în plin coșmar distopic. Avem un aparat de propagandă care ne îndeamnă permanent să adorăm noua Putere. Cine nu se supune are parte de varianta postmodernă a biciuirii în piața publică – linșajul mediatic. În spatele Puterii, adevăratul Sistem care pune la punct ultimele detalii ale preluării totale nu se limitează doar la metodele televizistice sau internautice, ci, iată!, șantajează, amenință, corupe. Cazul Turcescu vorbește tocmai despre griparea sistemului. Dacă într-adevăr a fost ofițer acoperit, poate naiv a crezut că infiltrându-se în măruntaiele Sistemului îl gripează, îl schimbă, el și cu alții. Poate sentimentul de putere/de control l-a făcut să treacă linia roșie. Și poate așa părea. Doar că în ultimii doi ani asistăm la Restaurație. Nu mai este vorba doar despre conservarea unui sistem vechi, hodorogit, ci asistăm la o brutală Restaurație. În coșmarul distopic asistăm anesteziați la ficțiunea numită ”Politică” în România, când, în fapt, este vorba despre Cartelul politic, parte a Sistemului. Corupția e ridicată de PSD la rang de politică oficială, iar valorile democratice sunt călcate în picioare, în văzul tuturor, în aplauzele mulțimii care juisează. Pentru că nu vrem adevărul despre noi. Nu ne interesează.
În tot acest tablou sumbru al coșmarului distopic, în care vegetăm abulici și lipsiți de reacție, Dubla Comandă a României este noua politică de stat, scopul, Crezul. Insulele de rezistență care s-au consolidat în instituții precum DNA, ÎCCJ, ANI, în Educație, Cultură, Sănătate, precum și altele, sunt hăituite, vânate, infiltrate. Presa e supusă presiunilor financiare, pusă în genunchi, infiltrată pentru a fi slăbită din interior. Indiferent de felul în care cazul Turcescu se va dezvolta/devoala, presa a fost dezonorată. Cazul lui arată o realitate care se găsește și în presă – infiltrarea și demolarea. Divide et impera. Pentru a emite judecăți de valoare, sentințe definitive despre Turcescu e mult prea devreme. Nu avem încă toate detaliile. Cu toate acestea, presa arată precum societatea pe de-a întregul ei. Un câmp de bătălie părăsit. Tranșee în care nu mai este aproape nimeni. Câțiva soldați răzlețiți, idealiștii de serviciu, încearcă să se strângă împreună, să înjghebe un plan, să recucerească reduta.
Scriitorul Mircea Cărtărescu publica, în 2004, un text antologic ”Baroane!”. Astăzi, textul lui este la fel de ”proaspăt” încât îți dă fiori. Astăzi, Mircea Cărtărescu nu mai crede în bătălie. Și postează un mesaj pe wall-ul meu scriind că ”În cazul meu, însă, trecutul trebuie să rămână trecut. Nu mă voi mai implica în politică, pentru că nu mai cred, la noi, în cauze care merită apărate. ”Nu e corsi, nici ricorsi în fierbintele-Orient/Ci deodată amândouă, împletite-absurd, dement”, scriam odată. Iată cazul Turcescu. În ”Mother night” de Vonnegut(dacă nu mă înșel) e vorba de un crainic de la radioul nazist din vremea lui Hitler, care făcea apologia național-socialismului, dar în același timp transmitea codificat informații pentru aliați. Eu nu pot și nu vreau să funcționez într-o lume în care combinația Jekyll-Hyde e posibilă”. Cu toate acestea, dacă România este Jekyll și Hyde, cum o recăpătăm? Cum îi redăm sănătatea mentală dacă România are dublă personalitate? Dacă o părăsim cu toții, dar continuăm să o locuim, cine e Jekyll și cine e Hyde?
Daniela Raţiu este jurnalist şi scriitor.
Recomandările noastre
