În vizită la închisoare, cu șampanie!

În decembrie 1911, Octavian Goga este arestat de către autoritățile Imperiului și dus la temnița din Seghedin.

 Într-o dimineață, sergentul- gardian pătrunde radios în camera în care poetul era închis și îi spune că are un vizitator. Cine? Sergentul nu știe, e un străin care abia o rupe pe ungurește, trebuie să fie însă mare boier că a dat bacșișuri tuturor, în dreapta și-n stînga, dar și om cumsecade trebuie să fie, că i-a mîngîiat pe creștet pe nepoții sergentului și i-a miluit și pe ei cu cîte o coroană. Goga nu-și putea da seama cine este vizitatorul care a stîrnit atîta bună dispoziție în corpul de gardă, dar a aflat imediat ce a intrat în sala de vizite. Vizitatorul era I.L.Caragiale. Venit direct de la Berlin, mînat la Seghedin de dorul de Goga și atît (Șerban Cioculescu ne spune că Goga era „cel mai iubit dintre toți ardelenii de către Caragiale, după Coșbuc”), Caragiale îl abordează direct: „Am venit să văd cum o mai duci aicea la pension. Ți-am zis eu să te astîmperi? Ia ridică mîinile să văd urmele lanțurilor. Așa, uite ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi doi, laolaltă, aicea la magyar királyi államfogház, mă rog frumos...” Vizita a durat trei ceasuri, în care Caragiale l-a binedispus pe mai tînărul său prieten, printre pahare de șampanie, vorbind năvalnic, gesticulînd și plimbîndu-se prin încăpere în sus și-n jos. Un șuvoi de vorbe încărcate cu o carismă ieșită din comun, o înșiruire unică de paradoxuri, fulgere și mîngîierei, de glume și avertismente serioase... „N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranță, să-l frămînte și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs și plîns, era alinare dulce și durere sălbatică”, își amintește Goga.

Dar ce-au vorbit, de fapt, cei doi? De toate. Caragiale, de pildă, zice: „Ți-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu, cu lăstarul, în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele. Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii. Ei au un instinct de împotrivire organică.” Știindu-l pe Goga, dar mai ales știindu-l pe Caragiale, ceva mă face să cred că dramaturgul nu a folosit cuvîntul „spate” referindu-se la ceea ce lasă proștii pe-afară cînd își vîră capul în pămînt, ca struțul, ci un alt cuvînt, ceva mai tare...Dar, în fine, să lăsăm părerile mele și să vedem ce-i mai zice Caragiale lui Goga, în temniță. „Toată viața n-am putut să sufăr prostia. Săracu’ de mine, mă băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece în creștet...”

Mai încolo, cînd a venit vorba despre artă și despre producția literară: „Spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin - ce-mi tot vorbiți de cutare că-i harnic, că-i activ, că scrie cărți...Zic, știu eu unu’ și mai activ, așa-i și zicea, Iliuță activu’. Era la Mărcuța. Dimineața la patru el era în picioare, la fîntînă, își sufleca mînecile și dă-i, scotea apă...găleată după găleată...O vărsa în troacă. Troaca n-avea fund...Se făcea opt...Haide, mă Iliuță de-mbucă și tu ceva...N-am vreme, lucrez...Și nădușea, și da-nainte și apa se ducea... Era nebun Iliuță, da’, vorba, era activ? Era.”

Doliu la Hollywood. A murit un actor faimos din „Titanic” și „Stăpânul Inelelor”

Spitalele morții. Noul „domn Lăzărescu”, refuzat de cinci spitale

A mai făcut Caragiale și unele planuri de viitor, să-l viziteze pe poet la Rășinari, „să vie și Vlahuță”, să stea toți în tihnă și să asculte muzică... În fine, cînd a plecat, îmbrățișîndu-l pe Goga, i-a zis: „Ia, vezi de scapă odată de-aici...”. A fost ultima dată cînd Goga l-a văzut pe Caragiale. Poetul susține că dramaturgul a plecat direct spre Berlin, înapoi. Agendele lui Caragiale arată, însă, că de la Seghedin acesta a mers la București și abia apoi la Berlin. Dar astea sînt detalii să-și spargă istoricii literari capul cu ele. Pentru noi, rămîne o frumoasă întîmplare din care deducem și cîte ceva despre regimul de detenție de la Seghedin, ceva despre prietenie și ceva extrem de important despre inteligență.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor