Atenție, cititori! Ioan Groșan, unul dintre cei mai mari și mai fi ni observatori prozatori din limba română, vă studiază caracterele în timp ce citiți câteva mici fragmente din viața lui. Câțiva dintre dumneavoastră veți fi pomeniți în viitoarele lui proze scurte sau romane. Chiar dacă nu o să vă convină ce va scrie, pentru că el are darul să vadă altfel decât majoritatea oamenilor, nu aveți ce face. Are ultimul cuvânt. Și personajele lui trăiesc veșnic.

Atenție cum comentați! A publicat multe volume de proză scurtă și romane, piese de teatru și scenarii de film. A luat premii importante, la București și la Cannes. Scrie aproape în fiecare zi prin gazete și în trecut a comis multe acte de dizidență, dar a făcut și unele gesturi controversate. Poate fi întâlnit în fiecare zi la Muzeul Literaturii Române. Pare un om ca și noi. Deși este mult mai modest decât majoritatea românilor.

EVZ: „Aveai o jucărie preferată în copilărie sau poate și mai târziu?” Ioan Groșan: „Da, am avut o jucărie preferată în copilărie: un... castel. Nu unul din Lego, ci unul adevărat, imens, un castel „din carne și oase”, ca să zic așa, chezaro- crăiesc, castelul grofului Teleki Laszlo. Era – mai este! – plasat în centrul comunei mele natale, Satulung, întrun parc cu platani. Pe vremea aceea era sediul birourilor unei Gospodării Agricole de Stat, dar numai la parter. Primul și al doilea etaj, cu o mare sală de bal, erau pustii, cu camere goale, pe care doar imaginația noastră, a puștilor, le umplea cu imagini din filme și cărți, siluete de prințese, mobilă, covoare și inevitabili majordomi.

Copilărie printre lecturile unui grof: Ady Endre, Madach Imre, Petöfi

Acolo ne jucam ore în șir, descoperind mereu noi cotloane, noi intrânduri, ba chiar, la un moment dat, am dat, sub niște sămânță de iarbă pusă la uscat, peste o întreagă bibliotecă, cu volume legate în piele, lecturile grofului: Ady Endre, Madach Imre, Petöfi... Și tot aici, pe la cinci-șase ani, mi s-a revelat ceea ce s-ar putea numi conștiința de clasă: castelul avea în fața lui, în curte, un splendid rond de trandafiri, păzit cu strășnicie de un paznic șchiop, fostă slugă a lui Teleki, care, nu știu cum, cu tot șchiopătatul, avea o viteză neverosimilă. Era o permanentă înfruntare între noi, micii briganzi poftitori de trandafiri, și teribilul cerber.

Paznicul șchiop și lupta de clasă

Și la una din aceste urmăriri m-am împidecat și paznicul m-a înșfăcat. Văd și-acum imensul baston gata să se prăvale necruțător peste mine și ochii injectați de ură ai paznicului. Și-atunci, copleșit de spaimă, am răcnit cât am putut de tare: „NU DA, BADE, CĂ-S A SECRETARULUI!” (Tatăl meu era secretarul Sfatului Popular al comunei). Bastonul a rămas încremenit în aer, ochii paznicului parcă s-au mai îmblânzit și l-am auzit rostind încet: „Păi și-atunci de ce furi, mă, dacă ești a secretarului? Nu v-ajunge cât ne-ați luat?” Mi-a mai tras un șut blând în fund și mi-a dat drumul. Așa mi s-a revelat conștiința de clasă.

La Costinești FOTO: DINU LAZĂR

Misterul construcției personajelor la Gogol și Dostoievski

Cititorii noștri sunt avizi de povestiri cu scriitori. Ești și ai fost prieten cu cei mai importanți dintre ei. Te rog să ne relatezi câte ceva. Am avut șansa nesperată de a fi alături, o vreme, de două mari personalități ale culturii, ale spiritualității noastre: Nicolae Breban și Lucian Pintilie. Pe Nicolae Breban l-am cunoscut în 1978, când m-am transhumat în București și imediat după ce citisem „Bunavestire”, pe care-l consider cel mai valoros roman apărut la noi după 1945. Poate că la apropierea noastră a contribuit și originea maramureșeană comună. În orice caz, n-o să uit niciodată zecile de nopți din apartamentul Domniei-Sale de pe Luterană, miile de kilometri parcurși împreună de-a lungul și de-a latul Europei, când îmi deslușea, de pildă, misterul construcției personajelor la Gogol și Dostoievski. N-am cunoscut nici un scriitor mai obsedat, mai fascinat de literatură ca Nicolae Breban. Indiferent de unde ai porni o discuție cu dânsul, tot la literatură ajungi. Țin minte că eram undeva pe o autostradă lângă München și ploua cu găleata, aproape că nu vedeai nimic dincolo de parbriz. Și profitând de un moment de tăcere dintrun lung, esențial discurs despre Nietzsche al maestrului meu, am făcut și eu o remarcă așa, ca tot omu’ banal: „Ia uitațivă, dom Breban, cum plouă!” „Da, Ionică, da-ți aduci aminte de ploaia din Anna Karenina?” Am rămas bouche-bee.

Dar despre Lucian Pintilie? Amintirile mele despre dl Lucian Pintilie ar putea umple un întreg supliment al „Evenimentului zilei”. Mă mărginesc să spun că personalitatea Domniei-Sale este, printre altele, și un amestec inextricabil de rigoare profesională și generozitate umană. O să pomenesc totuși, pe scurt, un fapt care mi s-a întâmplat la Cannes, în 1992, unde filmul „Balanța” a avut un imens succes. Nu mai știu ce ciumete din București mi-a spus la vremea aceea că în Franța se poartă pantofii gri. Așa că mi-am luat niște pantofi gri, cu găurele, și, bucuros de succesul filmului în care apar și eu în vreo trei cadre, am vrut să intru la Casino, la ruletă. Când mi-a văzut pantofii, care erau cam plini de nisip, fiindcă dormisem pe plajă, paznicul de la stabiliment (alt paznic! Toată viața am avut de-a face cu paznici...) nu m-a lăsat să intru. Oripilat, m-am dus la dl Pintilie și i-am povestit întâmplarea. Atunci Domnia-Sa mi-a împrumutat o pereche de pantofi negri, impecabili, marca „Bally”, cu care am reușit să intru, în fine, la Casino, unde, culmea, am și câștigat 80 de franci, ceea ce mi-a permis să devalizez un întreg raft de conserve de sardele portugheze dintr-un supermarket.

„Serbările mării și tinereții” de la Costinești, unde eu mă ocupam – cum sper că se va vedea și-n poza făcută atunci de excelentul artist fotograf Dinu Lazăr - de recrutarea „vestalelor” BTT

Ars Amatoria e una din sintagmele pentru care Ovidiu a fost exilat la Tomis

Ce ne poți spune despre Ars Amatoria? - Ars Amatoria e numele grupului de satiră și umor pe care l-am înființat în 1974 (uite că se fac 40 de ani deatunci!) împreună cu regretatul Radu G. Țeposu, cu George Țâra și Lucian Perța. Acestui nucleu inițial i s-au adăugat, benefic, Ioan Buduca și Ioan T. Morar. Censeamnă Ars Amatoria? Nu pot să vă spun așa, pe șleau. Ars Amatoria e una din sintagmele pentru care Ovidiu a fost exilat la Tomis. Este, dacă vreți, echivalentul fizic al lui Ars Amandi, „arta de a iubi”. Acum a rămas doar un pseudonim cu care am semnat în „Viața studențească” foiletonul „O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, în „Știință și tehnică” serialul „Planeta Mediocrilor”, iar azi, în „Cațavencii” – „Nutzi, spaima Constituții”. La vremea grupului propriuzis, am avut ceva „realizări”: am lansat băieții de la „Divertis”, l-am adus la ei pe Ioan Gyuri Pascu, am făcut, cu o libertate nesperată în anii aceia, „Serbările mării și tinereții” de la Costinești, unde eu mă ocupam – cum sper că se va vedea și-n poza făcută atunci de excelentul artist fotograf Dinu Lazăr – de recrutarea „vestalelor” BTT ș.a.m.d. Ars Amatoria a fost, de fapt, o stare de spirit pe care n-o s-o mai trăim niciodată.

De ce proză totuși scurtă? Pentru că Marea amărăciune, Caravana cinematografică, Trenul de noapte...sunt sau puteau fi veritabile romane. Am debutat cu proză scurtă fiindcă am avut de când mă știu credința, pe care mi-a întărit-o și Nicolae Breban, că romanul nu e o povestire mai lungă, ci o construcție complexă pentru care nu mă simțeam pregătit. Nu e suficient să ai talent, știința dialogului, capacitatea de a creiona rapid profiluri de personaje, să cunoști tertipuri prozastice etc. ca să faci un roman, fiindcă el, romanul, e în primul rând arhitectură epică. Este, dacă vreți, asemenea unei complex chezaro- crăiesc, cu camere mari, cu biliotecă, sufragerie, cu pivnițe, cu pod, cu dependințele slugilor, chiar cu grajduri ș.a.m.d. De aceea am scris relativ târziu un prim volum din romanul „Un om din Est” și nu știu dacă proiectata construcție mi-a ieșit. O să văd la volumul doi, după ce voi pune „acoperișul”, în ce măsură stă în picioare „castelul” meu. Castelul din copilărie, jucăria mea.

Ioan Groșan

S-a născut în ziua de 3 octombrie 1954 în Satulung, Maramureș. A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Face parte din gruparea revistei „Echinox”, unde debutează în 1974. Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării „Ars Amatoria”. A fost de-a lungul timpului profesor, director artistic al studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii (condus de Lucian Pintilie) și redactor la Contrapunct și Academia Cațavencu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A luat premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România (1985) și cel pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1992).